din afara. crede si nu posta

tocmai m-am intors dintr-un blogscouting si deja am mai multe probleme imaginate.
e nevoie de un blog super hero. un captain blog, un blorro, un superblogman, un professor blogchaos... un sincer si atotputernic "WHATEVER!". uatevaru dietetic, absolut, apocaliptic, detoxifiant.
nu de alta, dar am vazut ca oamenii care n-au blog nu sunt musai lipsiti de idei. daca ati vedea cum sunt cei care au! d'oh! si aia trebuiesc torturati. le-as oferi taste tip piranha. sau, intr-o scapare de generozitate, le-as permite sa plateasca fiecare postare cu un organ vital. una le e de ajuns.
de ce:
the emo god of blogs has spoken to me... yeah, right! si ce o zis? ee, ca blogu', fata, nu e ca sa te dai tu mare ca ai lenjerie de ciocolata. nici ca sa spui ca aia e grasa, proasta si corupta. fuck, ce chef am sa vorbesc urat, fata. numai din cauza ta, fiinta bipeda semianalfabeta care n-ai inteles ca n-ai ce cauta aici... nu de alta, dar mi-e lene sa'l parafrazez pe god ca nici el nu vorbeste tocmai clean... era furios. ca nah, daca ai ceva impotriva lu'cineva, mai bine iti faci un fightclub, o pauza de spus adevarul, o asociatie a frustratilor care nu suporta anonimatul etcetc.
mai clar: blogul e ca sa nu-ti gaseasca maica-ta jurnalul si sa afle cu cine te-ai pupat la balul bobocilor. e ca sa citeasca omul si sa se linga pe dejt. in nici un caz ca sa'l indrepti tu inspre cineva. fata, k? sa dea omul click si sa ajunga pe youtube. sa gaseasca o idee, un cuvant.
cel mai clar, fix cum a zis god: presa nu se face pe blog. ca daca esti admin, nu inseamna ca ai dreptate. ca daca zborcaiesti pe unul cu promovare accelerata, nu esti mai virgin, mai integru. d-l i.m. l-o enervat tare pe god. which is soooo gay!

p.s.: decat ca eu am dreptate.

despre mainile care nu sunt ale mele

si pe care le uit.
sunt ascutite, osoase, grasute. rozalii, vinetii, aaalbe. cu unghii colorate, false, fara unghii. cu cinci degete, patru, cu piele, cu par.
uneori, ma mangaie pe spate. alteori se shake cu mana mea dreapta. uit sa le simt, apoi uit ca au existat. nu le privesc, nu imi pasa. sunt pe picior, pe cap, pe tastatura. si poate ar trebui.
de ce?
pentru ca ieri, cand asteptam un colet, am inteles ca mainile, cu cat devin mai importante, cu atat se sterg mai repede din memorie. utilitatea se transforma in indispensabilitate. sau ceva. nu m-am visat inca fara maini. m-as ineca poate. sau as scrie cu... o sa vad.

mi-am luat manusi fara degete. decat cu unul si un bulk. ala unul e prea lung pentru degetele mele "mari" care de fapt sunt scurte. ala bulk e prea larg pentru celelalte cate patru care seamana cu ale tatei. oricum, cand aveam cinci ani si ma dadeam cu sania, tiparul asta de manusi era perfect. acum e doar enervant. am opt degete frustrate.
celelalte maini poarta manusi. cu cinci ugere, sa zicem. de firma, de angora, de piele, in dungi. la fel, le-am uitat pe alea din lana, legate cu sfoara anti-pierdere. le ignor pe cele de box.
singur am mai uitat din mainile care vin si pleaca. o sa le notez pe cele viitoare. o sa fac o arhiva pentru ca mainile copiilor nu vor mai ajunge ca mainile bunicii. ca sa nu pierd mangaierile cu iz de shake.









asta asa, ca o nuca destrosada pe un perete verde. P.S., cum s-ar spune.