Cu vinovatie, citez:

La începutul lui ianuarie încă nu căzuse prima ninsoare. Tanti Geta m-a chemat la Galaţi pentru că sufletul meu pereche căzuse la pat. Şi m-am urcat în tren. Şi m-am gândit la moarte. Într-adevăr, era acolo, în pat, fără puterea de a deschide ochii. După două zile şi două nopţi, a deschis ochii. Speranţa a revenit. Apoi a mişcat. Lumina a crescut. Apoi a reuşit să mănânce o farfurie de supă şi să vorbească. Viaţa s-a aprins. După alte două zile a trebuit să mă întorc la Bucureşti. Am intrat în cameră ca să-mi iau rămas-bun, sigur mă voi întoarce în weekend-ul următor!, am vrut să-i spun. Dormea sau... A deschis ochii mari şi mi-a spus: „Scrie o carte de proză scurtă!" Ce să scriu? „O carte de proză scurtă..." Iar eu am râs în sinea mea

Si uite-asa, dupa mult delir si chicoteala si ganduri minore intre ele, Petre Barbu te face sa te simti vinovat ca ai o existenta mult mai usoara si mai fara esenta decat a lui. Si ca scrii mai prost. Ca nu gasesti decat cuvinte de compromis, reflexii vagi a ceea ce ai avea de fapt de spus. Si ca ai noroc, fix noroc, fix nemeritat si ca-l risipesti de pe-o zi pe alta. De aia, oricat ti-ai dori, tu n-o sa scrii o carte si nicio pagina n-o sa te insoteasca. Si o sa ramai sociabil.

Recomand pentru o experienta cathartica Cartea mea nedorita. Pe site si in librarii.