Tot curs de singuratate. Peer assessment

Ai rabufnit. Poc in moalele capului. Peste ochi. In cele mai gresite locuri cu o furie proaspata. Ti-ai dat bipolar disorder-ul pe fata cum s-ar zice. Nu te-ai eliberat totusi de niciuna dintre frustrari, nu ti s-a inflamat self esteem-ul, nu ai rezolvat nimic. Numai vanatai si oase rupte in stanga, in dreapta si in celelalte parti din afara sistemului binar de orientare. Ai gresit.

Cum spui "imi pare rau", dar inca sa pari auto-stapan, sa zambesti in felul ala in care inca iti asumi raspunderea, dar detii controlul propriilor furii? Nu ai cum si nici de ce, e un moment bun de asumare a unei metode gresite. Se vor recupera usor si se vor indeparta fara sa mai stie de ce exact sau poate cu o poveste despre tine in care aveai sapte capete si mancai sticla si parca erai fain, o descoperire riscanta deci neavantajoasa. Vag, dar cert.

Ai gresit crezand ca e mai usor sa aduci oameni langa tine decat sa te duci tu langa ei. Nu mai usor, mai demn si demn is the new ceva. Adica nu pe toti, pe ala relevantul din capul tau, la care te tot raportezi si din cauza caruia te vezi acum schimonosit, bun de nimic, spre zero si te scufunzi. Nu mai e nimic de spus si totusi simti nevoia sa vorbesti. N-ai cu cine (hei, aicea'i faza cu singuratatea, remember?). Lovesti.