dupa sfarsit... mirosul

despre lucrurile care trec si care poate se mai intorc as vorbi, dar mi-e teama. in fata usii miroase a mort. de trei luni, cam asa. nu, nu stiu cum miroase un mort. nici nu cred ca miroase in vreun fel. adica bunicul... in fine. dar stiu ca dupa usa sparta si zborcaita (imi pare rau ca am sacrificat cuvantul, merita alaturat altor circumstante), usa care ascunde un iad de viata, locuia un om. l-am auzit din prima seara de pasaj. parca il vedeam... cu doi boschetari, in jurul unei sticle de vodca... nu, nu de vodca. e prea scumpa. de... vin la dozator. vorbind, printre injuraturi de tomberon, despre ceva. cu siguranta despre ceva murdar, pierdut. nu despre femei, nu despre politica, nu despre ceashk, nu despre scumpirea benzinei, asa cum fac betivii numiti penali, aia de induc doar scarba si frica, aia pe care nu dam doi bani si pe care, intr-o mica scorbura nazista, ii preferam morti... nu. el, seful de sticla, era mai rau de atat...

usa e uneori deschisa. inauntru, intuneric. si mirosul te alearga bezmetic pe hol. adina zice ca l-a vazut acum cateva zile. sezand. cu privirea fixata pe ceva. mai zice ca cineva are cheia. un barbat. cica arata rezonabil. chelios. cand l-a vazut, a fugit. ca de moarte. dar era nemiscat si viu. si mirosea mai urat decat... nici nu stiu, poate traieste. cine inchide si deschide usa?

nimeni nu zice nimic. mancatoarele de seminte din fata scarii mai trancanesc, uneori, despre moartea lui. (sau a altcuiva?) nimeni nu cheama pe nimeni. nimeni nu vrea sa stie. in jurul lui se cladeste un mit imputit si parca mirosul trece de usa noastra metalica. aveam atata incredere in ea...

da, lucrurile care vin si nu mai pleaca, alea cu miros de sfarsit de lume, sunt cele mai hade. nu va uitati asa... nu moartea e problema... ci viata traita ca o marte lenta, dureroasa si degradanta pana in maduva vecinilor de palier ... /tot_yo1